Transilvania, CA

Surfing-ul e un sport al asteptarii. Pana vine un val pe care poti sa-l ataci pot trece zeci de minute. Stai cuminte pe placa alaturi alti curajosi in costume de cauciuc, admiri peisajul, spui un banc, asculti povesti despre echipament, valuri si rechini. Din cand in cand auzi “vine unul bun”. Si in in timp ce inainte de lansarea acestui semnal stateai cu spatele la plaja, cu ochi la valurile din larg, dupa, te intorci spre plaja tragand cu coada ochiului la masa de apa care se indreapta spe tine si incepi sa inoti cu burta pe placa, pana cand valul te ajunge. Api, daca ai calculat bine, valul te ia pe sus si, in functie de cat de experimentat esti, te impinge spre mal sau da cu tine de nisipul de pe fund. Daca esti inca deasupra si stai in piciore, pe bucata de fibra de sticla, traiesti cateva secunde de extaz pana cand valul se stinge sau te ingroapa in nisip.

Intr-o zi de surfing, faci surfing propriuzis poate un minut, doua. In rest e pregatire (imi ia cam 20 de minute sa pun costumul pe mine), asteptare, multe rateuri si dat la vasle. E clar ca trebuie sa ai pregatire fizica si mai ales rabdare. Iar apa are in medie 12 grade C. Apoi, chiar si cand valurile nu sunt suficient de mari pentru a fi periculoase, te gasesti totusi pe teritoriul Marelui Alb. Aproape ca pot sa spun ca e un sport extrem.

Va fi o vara lunga. Vor fi doua evenimente. Unul la sfarsitul anotimpului unul la mijloc. Amandoua cer planificare si asta ma cam enerveaza. E greu sa definesti prioritati atunci cand ai prea multe lucruri pe cap.

Pana una alta primavara asta care a venit cand nimeni nu o mai astepta m-a dat peste cap. Faptul ca a trebuit sa stau inchis in casa sau alte cladiri injurand zapezile apoase din martie nu mi-a priit. Nici la cap, nici la tenis nici in rest. Apropo de tenis, am fost pe post de matura in primul meu meci de simplu oficial in liga USTA de 4.0. Am luat doar trei ghemuri, am servit un milion de duble greseli si toate voleurile le-am bagat in fileu. Tipul cu care am jucat era bun, dar nu senzational. M-a deprimat rau. Nu am suficiente meciuri de simplu in picioare. Ma misc aiurea, parca in contratimp, lucru care ma afecteaza mai ales la retur. Am injurat tot meciul, am dat cu racheta de tot ce era prin zona. Capitanul echipei mele se uita la mine si banuiesc ca intrase in pamant. Scuze.

Macar cu conditia fizica sunt la zi. Am inceput sa alerg dimineata. Zilnic. Nu mult pentru inceput, doar 4km, alergare cu 50% efort. Adica jogging. Voi introduce de saptamana viitoare sprinturi, cate 100m la fiecare 400, pentru inceput in prima jumatate. Apoi probabil peste doua saptamani voi adauga la distanta totala cate o mila pe saptamana. Sper sa ma tin de treaba. Vreau sa fiu gata sa alerg maratonul din NY in noiembrie, chiar daca nu voi participa. M-am trezit tarziu, nu m-am inscris la timp. Poate ca daca a sa vreau sa alerg intr-un maraton mai putin cunoscut (San Francisco?), inscrierea va fi ceva mai lejera.

Colac peste pupaza mi-e dor de duca. As vrea sa trag o raita in Romania dar biletele de avion sunt scumpe acum, in plus concediul imi e rezervat pentru altceva. Poate un camping de week-end in Adirondacks sau o scufundare in Florida pe final de sezon.

Macar daca nu m-ar bantuii alergiile astea la praf sau polen sau la dracu’ stie ce, ca am inghitit la pastile cat un cobai harnic.

De fiecare data cand auzeam de vreo meteahna a salelor/soldurilor ma gandeam la batrani. Dureri de sale, solduri artificiale, toate chestiile astea ma duceau cu gandul la bunici sau azil. Uite ca la aproape 38 de ani, dupa o saptamana de schi abuziv si somn putin, muschi/oasele/tendoanele mele s-au revoltat aseara la un sprint dupa o minge galbena, si mi-au aplicat o intindere de sold de nu pot nici sa stau jos, nici in picioare. E adevarat, era cam rece in sala si nu prea ma incalzisem. Dar ma simt batran.

Se incheie o saptamana in care am rupt-o putin cu realitatea. La peste 3000 de metrii altitudine.

Sunt inca in Aspen, in holul hotelului, pe geam se vad cabinele urcand muntele, cate-un schior coboara pe partie. Ninge usor.

Nu a fost alegerea me sa vin la Aspen. Am crezut mereu ca e o statiune snoaba, frecventata de milionari semimutilati de operatii estetice, purtand echipamente sclipicioase si gulere de blana. Nu m-am inselat. Ii vezi peste tot, insotiti de caini pufosi cu fete de jucarie, haituiti de cate un paparazzo obosit. Ce nu am stiut a fost faptul ca pe linga fatada chi-chi, Aspen-ul este totusi o satiune de schi ca oricare alta, cu cabane si hoteluri ieftine, cu pub-uri si restaurante simple si chiar ieftine pentru schiorul sau boarder-ul ne-vedeta. Hotelul la care am stat a costat mai putin decat ar fi costat ceva asemanator in Vermont sau NY. Iar autobuzele care te transporta de la un munte la altul merg aproape non stop si sunt gratuite.

Am avut la dispozitie 4 munti, am schiat pe trei dintre ei:

Snowmass
E cel mai mare. Si ca inaltime si ca suprafata. Ultimul cablu te duce pana la peste 3800m. Are partii de toate nivelurile, dar cele mai tari sunt sus, deasupra padurilor, abrupte, cu zapada neatinsa in unele locuri, cu obstacole naturale (prapastii, bolovani, crevase).

Aspen Highlands
A fost preferatul meu. Este mult mai mic decat Snowmass ca suprafata dar diferenta de nivel e ceva mai mare. Multe partii cu grad de dificultate ridicat, abrupte, cu moguli, traversand paduri. Cele mai interesante sunt insa cele care pornesc din pisc, deaspura ultimului telescaun. Un ratrac te duce pana la vreo 3400m, de acolo insa trebuie sa urci pe jos pana la 3777, cu schiurile in spinare, in sir indian, pe coama ingusta a muntelui, cu prapastie in dreapta si coborari abrupte in stanga. Am urcat de doua ori, prima data pe o ceata densa, cu vizibilitate de probabil mai putin de 10m. De fiecare data coborarile au fost geniale, prin zapada neatinsa, care de multe ori imi depasea inaltimea genunchilor.

Aspen Mountain
E chiar in centrul orasului. Un munte nespectaculos dar cu o varietate larga de partii, preferata mea fiind una cu moguli care porneste din varf si se termina aproape de baza telegondolei. M-a zgaltait atat de tare incat am facut febra musculara in jurul gatului.

Pot sa spun ca acum schiez ceva mai bine, am mai multa incredere, reflexe mai rapide si picioare mai puternice. O parte din toate astea o sa dispara pana la iarna. Peste o ora plec spre Denver iar de acolo la NY, inapoi la realitate.

Actualizare: Poze, poze.

Inainte de a trece la subiect, nu pot sa nu mentionez faptul ca Nokia pune la dispozitia celor interesati un site, Nokia Research, prin care prezinta proiecte de cercetare curente, mai mici sau mai mari, mai pe larg sau in detaliu, ofera software in stadiu de beta pentru descarcare si testare si diverse documente. Deci daca va intereseaza sa gazduiti un web-server Apache pe telefon sau sa rulati programe scrise in Python, stiti acum unde sa cautati sculele necesare.

Pe Nokia Research am dat de un programel, Sports Tracker se cheama, care, spre deosebire de majoritatea aplicatiilor mobile, nu te tine conectat la stresul zilnic al serviciului si nici nu te obliga sa stai lipit de canapea in timp ce contruiesti colonii de omuleti cu nume ciudate, pe galaxii inexistente.

Sports Tracker te ajuta sa-ti contorizezi exercitiile de pregatire fizica: alergare, mers cu bicicleta, mers pur si simplu si schi fond (bineinteles, ca doar e o firma finandeza in joc). Merge doar pe celulare cu S60 3rd Ed cuplate la un receptor GPS sau cu receptor incorporat. Nu i-am testat inca toate functiile dar s-a dovedit a fi extrem de util chiar la prima folosire.

A nins in week-end la New York si zapada a acoperit pista de atletism pe care alerg de obicei. O folosesc pentru ca tartanul sau este mult mai potrivit decat asfaltul pentru oasele mele batrane. In plus stiu cat e de lunga, deci stiu exact cat alerg. Cum administratia parcurilor a curatat doar trotuarele, nu si pista, a trebuit sa alerg pe asfalt iar Sports Tracker m-a ajutat sa aflu exact cat am alergat. Mi-a desenat frumos traseul, mi-a spus cat a fost de lunga bucla parcursa, si in final, mi-a oferit un fisier KML pe care l-am folosit pentru a-mi urmari alergarea pe Google Earth.

Partea mai dificila a fost gasirea unei solutii pentru a cara receptorul GPS dupa mine si a-i oferi tot timpul vedere libera la cer. Pana la urma l-am legat cu scotch de sapca, dar sunt sigur ca cineva va iesi pe piata cu o solutie mai eleganta.