Transilvania, CA

Soare, 3 grade la baza, -1 in varf (3400m), zapada din plin, 1200m diferenta de nivel. Nu prea pot sa merg drept, dar asta conteaza mai putin.

Inca doua zile…

Sunt in general un schior care-si cunoaste limitele si in general nu ma aventurez, nu risc. Dar ma uit la poza asta si la altele si ma apuca frica.

Sursa poza.

E martie, au inflorit duzii si desi nu a fost iarna, a venit primavara. In mod normal as incepe sa ma gandesc ca mai e o luna de schi si gata, bag claparii in pivnita. Mi se sopteste insa ca sezonul local de schi e in toi, ca in Tahoe cablurile stau deschise pana prin mai si apoi se poate schia in Cascades, cu schiul in spinare, pana in iulie. Bun asa.

In Tahoe pana acum a fost de la bine la senzational. A nins in draci inca din decembrie, stratul de zapada este pe alocuri aproape de 4m. Si inca va ma ninge. Pentru mine, venit de pe coasta de est unde ninge putin si ingheata repede iar muntii sunt mici si oarecum departe, schimbarea a fost dramatica.

Lacul Tahoe e cam la 2 ore si jumatate de mers cu masina de Oakland, orasul meu de resedinta. Este taiat in doua de granita dintre statele Nevada si California si e inconjurat de munti care se ridica pana la 3000m gazduind vreo 15 statiuni de schi dintre care doua mari, Heavenly in sud si Squaw Valley in nord. Eu nu am fost decat in nord si am schiat la Squaw, Sugarbowl si Alpine Meadows. Mi-au placut toate trei, din motive diferite.

Squaw Valley are trei varfuri de vreo 2800, cu coborari largi, abrupte, asezate bine geografic astfel incat nu sunt batute de soare decat cu masura. “Big Mountain Skiing” nu gluma. Am auzit ca cel mai bine e acolo primavara, pentru ca zapada se topeste tarziu. Impresionanta pentru mine a fost insa infrastructura statiunii care a gazduit Jocurile Olimpice din 1960. O telecabina, telegondole, zeci de telescaune, patinoar la cota 2500, restaurante, un sat olimpic imens, renovat complet. E adevarat, da pe alocuri impresia unui super-mall montan, dar daca stai la altitudine nu simti asta.

Sugarbowl e un muntisor pe langa Squaw. Dar are trei atuuri: un set excelent de coborari abrupte printre stanci (chutes), proximitatea fata de autostrada 80 care leaga San Francisco de Reno si zone largi de off-piste relativ usor accesibile. Zic relativ ca tot trebue sa urci vreo ora si jumatate cu schiurile in spate. Acolo am prins cele mai bune conditii, pulver uscat atat pe soare cat si pe ninsoare.

Alpine Meadows mi-a placut cel mai mult. E o statiune mai mica dar cu munti maricei, cu diferente de nivel serioase, coborari abrupte si off-piste de mare angajament. Fara aglomeratie, fara fite, dar cu ceva incidente. Chiar in ziua in care am schiat acolo un snowboarder a murit dupa ce a alunecat pe o stanca si a lovit un copac in cadere.

La portofel cam toate statiunile sunt la acelasi nivel, 65 de dolari in medie pentru un abonament de o zi, valabil doar in statiunea respectiva. Dar concurenta e extrem de mare, repet, 15 statiuni pe o suprafata relativ mica, deci fiecare incearca sa te atraga cu ceva. Ieri de exemplu am fost la Squaw si impreuna cu biletul am primt un cupon care imi ofera un discount de 17 dolari pentru data viitoare.

In loc de concluzie, voi sublinia ca sunt foarte incantat de faptul ca ieri am schiat intr-o zi in care a nins si a fost soare, alternativ, iar azi, la doar o suta si ceva de mile distanta, adica acasa, am batut mingea in pantaloni scurti pentru ca au fost 20 de grade si cer senin. Incantarea va disparea maine dimineata cand imi voi imbraca din nou hainele de navetist, macar pentru o saptamana, ultima inainte de o scurta vacanta, in Montana.

Incepe sezonul de ski si bineinteles ca verific obsesiv conditiile din zona Tahoe. Via derdelus.ro am descoperit o statiune interesanta in actuala Republica Georgia, fosta republica sovietica. Gudauri se cheama si ofera conditii incredibile: virfuri de peste 3000 de metrii, padurea se termina pe la 2000, zapada e schiabila din noiembrie pana-n martie. Iar peisajele sunt spectaculoase:

Sursa poza: Gudauri Hut

Se incheie o saptamana in care am rupt-o putin cu realitatea. La peste 3000 de metrii altitudine.

Sunt inca in Aspen, in holul hotelului, pe geam se vad cabinele urcand muntele, cate-un schior coboara pe partie. Ninge usor.

Nu a fost alegerea me sa vin la Aspen. Am crezut mereu ca e o statiune snoaba, frecventata de milionari semimutilati de operatii estetice, purtand echipamente sclipicioase si gulere de blana. Nu m-am inselat. Ii vezi peste tot, insotiti de caini pufosi cu fete de jucarie, haituiti de cate un paparazzo obosit. Ce nu am stiut a fost faptul ca pe linga fatada chi-chi, Aspen-ul este totusi o satiune de schi ca oricare alta, cu cabane si hoteluri ieftine, cu pub-uri si restaurante simple si chiar ieftine pentru schiorul sau boarder-ul ne-vedeta. Hotelul la care am stat a costat mai putin decat ar fi costat ceva asemanator in Vermont sau NY. Iar autobuzele care te transporta de la un munte la altul merg aproape non stop si sunt gratuite.

Am avut la dispozitie 4 munti, am schiat pe trei dintre ei:

Snowmass
E cel mai mare. Si ca inaltime si ca suprafata. Ultimul cablu te duce pana la peste 3800m. Are partii de toate nivelurile, dar cele mai tari sunt sus, deasupra padurilor, abrupte, cu zapada neatinsa in unele locuri, cu obstacole naturale (prapastii, bolovani, crevase).

Aspen Highlands
A fost preferatul meu. Este mult mai mic decat Snowmass ca suprafata dar diferenta de nivel e ceva mai mare. Multe partii cu grad de dificultate ridicat, abrupte, cu moguli, traversand paduri. Cele mai interesante sunt insa cele care pornesc din pisc, deaspura ultimului telescaun. Un ratrac te duce pana la vreo 3400m, de acolo insa trebuie sa urci pe jos pana la 3777, cu schiurile in spinare, in sir indian, pe coama ingusta a muntelui, cu prapastie in dreapta si coborari abrupte in stanga. Am urcat de doua ori, prima data pe o ceata densa, cu vizibilitate de probabil mai putin de 10m. De fiecare data coborarile au fost geniale, prin zapada neatinsa, care de multe ori imi depasea inaltimea genunchilor.

Aspen Mountain
E chiar in centrul orasului. Un munte nespectaculos dar cu o varietate larga de partii, preferata mea fiind una cu moguli care porneste din varf si se termina aproape de baza telegondolei. M-a zgaltait atat de tare incat am facut febra musculara in jurul gatului.

Pot sa spun ca acum schiez ceva mai bine, am mai multa incredere, reflexe mai rapide si picioare mai puternice. O parte din toate astea o sa dispara pana la iarna. Peste o ora plec spre Denver iar de acolo la NY, inapoi la realitate.

Actualizare: Poze, poze.

Sunt de cateva zile in Colorado, pe ultimele petice de zapada ale acestei ierni zgarcite. Impresii sunt multe si o sa le pun intr-un post dupa ce scap de rau de altitudine, oboseala, insolatie, dupa ce ranjetul satisfacut imi va disparea de pe fata. Am deschis un album cu poze pe care-l actualizez zilnic.

Schiatul nu e treaba usoara. Pentru mine cel putin. Nu stapanesc tehnica suficient de bine pentru a fi competitiv pe un traseu de slalom, elegant si eficient pe moguli sau rapid in zapada mare si proaspata. Inca mai car dupa mine metehnele schiatului pe schiuri drepte, unde miscarile erau mai din tot corpul, mai accentuate. Inca imi mai rotesc umerii si bratele parca asa dansa boogie-woogie la fiecare poarta de slalom, inca mai stau asezat pe un scaun imaginar in loc sa atac partia agresiv, inca nu am descoperit o solutie care sa ma ajute sa schiez printre moguli fara sa gafai extenuat la fiecare doua cristiane, inca mai franez inutil in loc sa las parabola schiurilor sa-si faca sigura treaba. Deci mai am mult de invatat. In martie voi pleca pentru o saptamana in Colorado si voi lua lectii. Nu-mi pasa ca voi schia umar la umar cu pusti de 8 ani, care bineinteles vor fi mai rapizi si mai indemanatici deact mine.

In alta ordine de idei, am aflat de la un salvamont experimentat cum faci sa nu-ti inghete picioarele in clapari. Cica e din cauza faptului ca picioarele transpira, transpiratia patrunde in soseta izolatoare a claparului care din cauza umezelii, in loc sa izoleze devine conductor. Asa ca frigul intra fara probleme. Solutia este folosirea unui deodorant specializat care contine clorhidrat de aluminiu.

La finalul unui sezon de schi saracut, un vant din nord a impins niste nori imbuibati cu zapada mutandu-i din zona marilor lacuri pana deasupra Vermont-ului. La Sugarbush a nins pret de un metru si jumatate. Si totusi, o zi care se anunta perfecta a devenit demonstratia unui corolar la una din legile lui Murphy. Soare, senin, -2 Celsius, vant aproape inexistent, zapada pufoasa, uscata.

Maine e cursa anuala a clubului meu de schi asa ca azi ne-am antrenat pe partia de slalom cu doi instructori. Ne-au filmat, ne-au analizat greselile, fundurile prea lasate pe spate, miscarile amatoresti inutile. Totul se desfasura in perfecta armonie cand, pe la unu, a cazut curentul. In toata valea. Telescaunele s-au oprit. Cei suspendati au fost adusi la sol cu motoare diesel de rezerva. Asteptand sa vina curentul, toti am luat la atac cabanele. Dar nici ele nu aveau curent, bucatariile nu functionau, se anunta putina foamete. Administratia s-a miscat repede, ne-au hranit cu gustari neperisabile, gratuit, ne-au anuntat ca legitimatiile pentru cablu vor fi valabile pentru inca o zi.

Intre timp curentul s-a intors, dar am pierdut juma’ de zi de schi si pun pariu ca maine va fi extrem de frig iar telescaunele vor fi oprite din cauza vantului.

Titlul e cam pompos, recunosc. Asadar am schiat pentru prima data pe partii care au fost folosite pentru a impartii medalii olimpice.

Muntele cu pricina este cu adevarat spectaculos. Diferenta de altitudine se simte, partiile sunt lungi, ajungi la baza muntelui gafaind din greu, chiar transpiri la -20 de grade. Am reusit sa-mi inving letargia din zilele premergatoare excursiei si am gustat din plin experienta. Zapada a fost perfecta, cozile au fost inexistente si noile mele schiuri au mers struna. Eram putin ingrijorat pentru ca pentru prima data mi-am luat o pereche din categoria “avansati”. Mult mai grele decat cu ce eram eu obisnuit, ma gandeam ca vor fi si mai greu de manevrat. Nu imi dau seama daca lipsa ghetii si calitatea de exceptie a zapezii au jucat un rol, dar nu m-am simtit niciodata atat de stapan pe situatie. Nu tu vibratii, nu tu canturi care sa prinda zapada aiurea. Un lucru care mi-a dat insa de furca a fost frigul. Viitoare mea pereche de clapari va avea cu siguranta sistem de incalzire.

In ciuda faptului ca Lake Placid a gazduit jocuri olimpice de doua ori, in 1932 si 1980, zona parca ascunde acest lucru. Este interesant de studiat cum un orasel din creierul muntilor Adirondack s-a transformat din centrul de atractie numarul unu (cel putin pentru o luna) in zona anonima care este astazi. Voi incerca sa ma documentez data viitoare. Am facut cateva poze, nu multe ca era prea frig pentru a scoate mana din manusa si aparatul din buzunar.