Transilvania, CA

Va fi o vara lunga. Vor fi doua evenimente. Unul la sfarsitul anotimpului unul la mijloc. Amandoua cer planificare si asta ma cam enerveaza. E greu sa definesti prioritati atunci cand ai prea multe lucruri pe cap.

Pana una alta primavara asta care a venit cand nimeni nu o mai astepta m-a dat peste cap. Faptul ca a trebuit sa stau inchis in casa sau alte cladiri injurand zapezile apoase din martie nu mi-a priit. Nici la cap, nici la tenis nici in rest. Apropo de tenis, am fost pe post de matura in primul meu meci de simplu oficial in liga USTA de 4.0. Am luat doar trei ghemuri, am servit un milion de duble greseli si toate voleurile le-am bagat in fileu. Tipul cu care am jucat era bun, dar nu senzational. M-a deprimat rau. Nu am suficiente meciuri de simplu in picioare. Ma misc aiurea, parca in contratimp, lucru care ma afecteaza mai ales la retur. Am injurat tot meciul, am dat cu racheta de tot ce era prin zona. Capitanul echipei mele se uita la mine si banuiesc ca intrase in pamant. Scuze.

Macar cu conditia fizica sunt la zi. Am inceput sa alerg dimineata. Zilnic. Nu mult pentru inceput, doar 4km, alergare cu 50% efort. Adica jogging. Voi introduce de saptamana viitoare sprinturi, cate 100m la fiecare 400, pentru inceput in prima jumatate. Apoi probabil peste doua saptamani voi adauga la distanta totala cate o mila pe saptamana. Sper sa ma tin de treaba. Vreau sa fiu gata sa alerg maratonul din NY in noiembrie, chiar daca nu voi participa. M-am trezit tarziu, nu m-am inscris la timp. Poate ca daca a sa vreau sa alerg intr-un maraton mai putin cunoscut (San Francisco?), inscrierea va fi ceva mai lejera.

Colac peste pupaza mi-e dor de duca. As vrea sa trag o raita in Romania dar biletele de avion sunt scumpe acum, in plus concediul imi e rezervat pentru altceva. Poate un camping de week-end in Adirondacks sau o scufundare in Florida pe final de sezon.

Macar daca nu m-ar bantuii alergiile astea la praf sau polen sau la dracu’ stie ce, ca am inghitit la pastile cat un cobai harnic.

De multe ori ma simt turist in New York. Cand trec vreun pod spre Manhattan sau, asa cum mi s-a intamplat azi, cand umblu hai hui prin Central Park. Sentimentul tine doar o secunda, doua si este urmat de un moment extrem de misto cand imi spun “bai tontule, nu esti turist, aici stai”. Iata inca un lucru care-mi va lipsi incepand din toamna.

Sau poate doar niste dealuri mai mari.

Muntii Catskills, batrani precum toate masivele din Apalasi, sunt rotunjiti bine de timp, vanturi si ape. Pana si Apusenii par semeti pe langa ei. Cu varfuri care depasesc pe alocuri 1200m, sunt relativ accesibili, desi din cauza pantelor line, te plictisesti rau pana ajungi pe creasta. Zona este oarecum subdezvoltata la nivel turistic, lucru bun zic eu, sute de hectare de padure sunt practic neumblate, salbaticie nu gluma. In ciuda aspectului monoton, ofera multe. Iarna, schi si catarari pe cascade inghetate, primavara si vara, ciclism, catarari, caiac-canoe si drumetii. Principalul atu al masivului este insa faptul ca sa afla la doar doua ore de New York.

Contextul geografic al Manhattan-ului mi s-a parut mereu ciudat: o insula intr-un estuar; la vest un fluviu, Hudson-ul, la est un canal cu nume de rau, la sud Atlanticul. La nord… tot Hudson-ul.

Un fluviu industrial, poluat de combinate chimice, mine si o centrala nucleara. Un fluviu cu apa dulce in nord si sarata in sud, acolo unde oceanul se infiltreaza in timpul fluxului. Coline in dreapta si stanga, castele cu veleitati de Rin sau Loara, orasele suburbane fara identitate, gramezi de deseuri de la fabrici de ciment, cupola centralei atomice de la Indian Point.

La vreo ora si jumatate de New York, in Beacon, chiar pe mal, o fundatie de arta moderna – Dia – a transformat o fabrica de biscuiti intr-o galerie. Uriasa. Pefecta pentru panze supradimensionate, instalatii metalice de fonta in care pur si simplu te pierzi, instalatii video, fantani, gauri in pamant si alte bazaconii, unele pe intelesul meu, altele cam pe langa.

E relaxant in orice caz. Oreselul adiacent e trist, are farmec si pare oarecum de pe alta planeta mai ales stiind ca New York-ul este atat de aproape.

Asa ca sambata, asteptand ploaia care acum tropaie pe geam, am mai taiat un obiectiv de pe lista cu locuri din sau de pe langa NY unde nu mai fusesem pana acum.

As putea deschide o noua categorie: Locuri din New York in care nu am fost pana acum si despre care nici nu stiam ca exista. 369th Harlem Armory este o unitate militara care in trecut adapostea un regiment de elita. Acum este un centru sportiv cu terenuri de tenis si baschet. Si cu tribune. Aseara am testat terenurile de tenis si pot sa spun ca sunt brici. Mi-a placut si atmosfera. Fiind probabil o raritate in Harlem (strada 143 colt cu 5th Avenue), are un puternic aer comunitar, cu multa lume interesata de tenis care vine sa joace sau chiar doar sa-i priveasca pe altii jucand. Nu-mi amintesc ca loviturile mele sa mai fi fost atat de aplaudate.

Actualizare: Asa arata pe dinafara.

A fost destul de greu. Ne batea gandul de vreo doi ani, apoi, pe masura ce timpul a trecut, gandul respectiv a inceput sa ne placa din ce in ce mai mult. Acum vreo sase luni a hotarat ca vrem sa schimbam coasta, sa dam New York-ul pe San Francisco. Pe atunci nu era clar cand, cum, in ce conditii. Inca exista frica de nou. Mai exista si acum dar zarurile au fost aruncate. In septembrie ma voi transfera la sediul din San Francisco al firmei la care lucrez. Restul va veni de la sine.

De ce? Sunt multe motive. In primul rand aveam chef de ceva nou. Apoi pot sa spun ca m-am plictisit de acest cool de New York, compact, aglomerat, galagios, incruntat, hiperintelectual, imbracat mereu in negru cu nuante de gri inchis. M-am saturat de acest oras bolnav de ADHD extrem, de impresia ca daca nu alergi ca nebunul, daca nu te infigi sa prinzi macar culoara galbena a semaforului, ai pierdut, esti terminat. Si ma incanta faptul ca voi putea cumpara o casa cu pretul unei garsoniere din Manhattan.

Se incheie o saptamana in care am rupt-o putin cu realitatea. La peste 3000 de metrii altitudine.

Sunt inca in Aspen, in holul hotelului, pe geam se vad cabinele urcand muntele, cate-un schior coboara pe partie. Ninge usor.

Nu a fost alegerea me sa vin la Aspen. Am crezut mereu ca e o statiune snoaba, frecventata de milionari semimutilati de operatii estetice, purtand echipamente sclipicioase si gulere de blana. Nu m-am inselat. Ii vezi peste tot, insotiti de caini pufosi cu fete de jucarie, haituiti de cate un paparazzo obosit. Ce nu am stiut a fost faptul ca pe linga fatada chi-chi, Aspen-ul este totusi o satiune de schi ca oricare alta, cu cabane si hoteluri ieftine, cu pub-uri si restaurante simple si chiar ieftine pentru schiorul sau boarder-ul ne-vedeta. Hotelul la care am stat a costat mai putin decat ar fi costat ceva asemanator in Vermont sau NY. Iar autobuzele care te transporta de la un munte la altul merg aproape non stop si sunt gratuite.

Am avut la dispozitie 4 munti, am schiat pe trei dintre ei:

Snowmass
E cel mai mare. Si ca inaltime si ca suprafata. Ultimul cablu te duce pana la peste 3800m. Are partii de toate nivelurile, dar cele mai tari sunt sus, deasupra padurilor, abrupte, cu zapada neatinsa in unele locuri, cu obstacole naturale (prapastii, bolovani, crevase).

Aspen Highlands
A fost preferatul meu. Este mult mai mic decat Snowmass ca suprafata dar diferenta de nivel e ceva mai mare. Multe partii cu grad de dificultate ridicat, abrupte, cu moguli, traversand paduri. Cele mai interesante sunt insa cele care pornesc din pisc, deaspura ultimului telescaun. Un ratrac te duce pana la vreo 3400m, de acolo insa trebuie sa urci pe jos pana la 3777, cu schiurile in spinare, in sir indian, pe coama ingusta a muntelui, cu prapastie in dreapta si coborari abrupte in stanga. Am urcat de doua ori, prima data pe o ceata densa, cu vizibilitate de probabil mai putin de 10m. De fiecare data coborarile au fost geniale, prin zapada neatinsa, care de multe ori imi depasea inaltimea genunchilor.

Aspen Mountain
E chiar in centrul orasului. Un munte nespectaculos dar cu o varietate larga de partii, preferata mea fiind una cu moguli care porneste din varf si se termina aproape de baza telegondolei. M-a zgaltait atat de tare incat am facut febra musculara in jurul gatului.

Pot sa spun ca acum schiez ceva mai bine, am mai multa incredere, reflexe mai rapide si picioare mai puternice. O parte din toate astea o sa dispara pana la iarna. Peste o ora plec spre Denver iar de acolo la NY, inapoi la realitate.

Actualizare: Poze, poze.

Sunt de cateva zile in Colorado, pe ultimele petice de zapada ale acestei ierni zgarcite. Impresii sunt multe si o sa le pun intr-un post dupa ce scap de rau de altitudine, oboseala, insolatie, dupa ce ranjetul satisfacut imi va disparea de pe fata. Am deschis un album cu poze pe care-l actualizez zilnic.

Titlul e cam pompos, recunosc. Asadar am schiat pentru prima data pe partii care au fost folosite pentru a impartii medalii olimpice.

Muntele cu pricina este cu adevarat spectaculos. Diferenta de altitudine se simte, partiile sunt lungi, ajungi la baza muntelui gafaind din greu, chiar transpiri la -20 de grade. Am reusit sa-mi inving letargia din zilele premergatoare excursiei si am gustat din plin experienta. Zapada a fost perfecta, cozile au fost inexistente si noile mele schiuri au mers struna. Eram putin ingrijorat pentru ca pentru prima data mi-am luat o pereche din categoria “avansati”. Mult mai grele decat cu ce eram eu obisnuit, ma gandeam ca vor fi si mai greu de manevrat. Nu imi dau seama daca lipsa ghetii si calitatea de exceptie a zapezii au jucat un rol, dar nu m-am simtit niciodata atat de stapan pe situatie. Nu tu vibratii, nu tu canturi care sa prinda zapada aiurea. Un lucru care mi-a dat insa de furca a fost frigul. Viitoare mea pereche de clapari va avea cu siguranta sistem de incalzire.

In ciuda faptului ca Lake Placid a gazduit jocuri olimpice de doua ori, in 1932 si 1980, zona parca ascunde acest lucru. Este interesant de studiat cum un orasel din creierul muntilor Adirondack s-a transformat din centrul de atractie numarul unu (cel putin pentru o luna) in zona anonima care este astazi. Voi incerca sa ma documentez data viitoare. Am facut cateva poze, nu multe ca era prea frig pentru a scoate mana din manusa si aparatul din buzunar.

Bermuda nu este in Caraibe si nu este neaparat un paradis tropical. Este un arhipeleag unde dolarul circula liber dar masinile circula englezeste, unde turistii nu au voie sa conduca altceva decat scutere si unde nisipul este roz. De revelion erau 25 de grade si plajele erau aproape goale. Caldura vine de la diversii curenti care feresc zona de iarna si nu de la coordonatele geografice. E verde, lumea vorbeste cu accent britanic colonial, e scump dar aproape. 2 ore cu avionul.