Transilvania, CA

Soare, 3 grade la baza, -1 in varf (3400m), zapada din plin, 1200m diferenta de nivel. Nu prea pot sa merg drept, dar asta conteaza mai putin.

Inca doua zile…

Sunt in general un schior care-si cunoaste limitele si in general nu ma aventurez, nu risc. Dar ma uit la poza asta si la altele si ma apuca frica.

Sursa poza.

E martie, au inflorit duzii si desi nu a fost iarna, a venit primavara. In mod normal as incepe sa ma gandesc ca mai e o luna de schi si gata, bag claparii in pivnita. Mi se sopteste insa ca sezonul local de schi e in toi, ca in Tahoe cablurile stau deschise pana prin mai si apoi se poate schia in Cascades, cu schiul in spinare, pana in iulie. Bun asa.

In Tahoe pana acum a fost de la bine la senzational. A nins in draci inca din decembrie, stratul de zapada este pe alocuri aproape de 4m. Si inca va ma ninge. Pentru mine, venit de pe coasta de est unde ninge putin si ingheata repede iar muntii sunt mici si oarecum departe, schimbarea a fost dramatica.

Lacul Tahoe e cam la 2 ore si jumatate de mers cu masina de Oakland, orasul meu de resedinta. Este taiat in doua de granita dintre statele Nevada si California si e inconjurat de munti care se ridica pana la 3000m gazduind vreo 15 statiuni de schi dintre care doua mari, Heavenly in sud si Squaw Valley in nord. Eu nu am fost decat in nord si am schiat la Squaw, Sugarbowl si Alpine Meadows. Mi-au placut toate trei, din motive diferite.

Squaw Valley are trei varfuri de vreo 2800, cu coborari largi, abrupte, asezate bine geografic astfel incat nu sunt batute de soare decat cu masura. “Big Mountain Skiing” nu gluma. Am auzit ca cel mai bine e acolo primavara, pentru ca zapada se topeste tarziu. Impresionanta pentru mine a fost insa infrastructura statiunii care a gazduit Jocurile Olimpice din 1960. O telecabina, telegondole, zeci de telescaune, patinoar la cota 2500, restaurante, un sat olimpic imens, renovat complet. E adevarat, da pe alocuri impresia unui super-mall montan, dar daca stai la altitudine nu simti asta.

Sugarbowl e un muntisor pe langa Squaw. Dar are trei atuuri: un set excelent de coborari abrupte printre stanci (chutes), proximitatea fata de autostrada 80 care leaga San Francisco de Reno si zone largi de off-piste relativ usor accesibile. Zic relativ ca tot trebue sa urci vreo ora si jumatate cu schiurile in spate. Acolo am prins cele mai bune conditii, pulver uscat atat pe soare cat si pe ninsoare.

Alpine Meadows mi-a placut cel mai mult. E o statiune mai mica dar cu munti maricei, cu diferente de nivel serioase, coborari abrupte si off-piste de mare angajament. Fara aglomeratie, fara fite, dar cu ceva incidente. Chiar in ziua in care am schiat acolo un snowboarder a murit dupa ce a alunecat pe o stanca si a lovit un copac in cadere.

La portofel cam toate statiunile sunt la acelasi nivel, 65 de dolari in medie pentru un abonament de o zi, valabil doar in statiunea respectiva. Dar concurenta e extrem de mare, repet, 15 statiuni pe o suprafata relativ mica, deci fiecare incearca sa te atraga cu ceva. Ieri de exemplu am fost la Squaw si impreuna cu biletul am primt un cupon care imi ofera un discount de 17 dolari pentru data viitoare.

In loc de concluzie, voi sublinia ca sunt foarte incantat de faptul ca ieri am schiat intr-o zi in care a nins si a fost soare, alternativ, iar azi, la doar o suta si ceva de mile distanta, adica acasa, am batut mingea in pantaloni scurti pentru ca au fost 20 de grade si cer senin. Incantarea va disparea maine dimineata cand imi voi imbraca din nou hainele de navetist, macar pentru o saptamana, ultima inainte de o scurta vacanta, in Montana.

Au trecut deci mai bine de patru saptamani da cand sunt in vest. Am trecut de faza primelor impresii dar imi este clar ca nu am descoperit decat o mica parte a noului meu univers. Si pentru ca inca nu am pretentii sa pot analiza treburile mai in adincime, uite aici o lista de suprafata:

• San Francisco apare in conversatii sub denumire scurta de “the City”, la fel ca Manhattan-ul in cazul New York-ului. E clar deci care e nucleul.
• Tehnologia este foarte “la vedere”. Uite transportul in comun de exemplu. Autobuzele de navetisti au Wi-Fi gratuit, in orice statie de tramvai exista un afisaj care-ti spune exact cand va ajunge urmatorul tren, toate sistemele de transport in comun (BART, tramvai, troleuri, autobuze de navetisti si municipale) folosesc acelasi sistem de plata: o cartela cu chip pe care o poti incarca pe internet si care comunica cu aparatul de taxare printr-un senzor de proximitate.
• SF este un oras cosmopolit. Biletele pentru vizionarea unui film documentaro-muzical al trupei islandeze Sigur Ros s-au epuizat intr-o zi
• Populatia asiatica este mult mai “integrata” decat in NY, rar intalnesti persoane de varsta mea de origine chineza, japoneza sau coreana care sa vorbeasca cu accent, multi dintre ei nici nu mai vorbesc limba parintilor.
• Exista un mit, mai ales in restul Statelor Unite, cum ca in California lumea ar fi obsedata de o alimentatie sanatoasa. Nu e chiar asa, poti sa te indopi ca un purcel cu fast-food la fel de usor/convenabil ca in Texas de exemplu – si lumea participa, nu am vazut un McDonalds gol pana acum.
• Vegetatia e foarte interesanta, conifere in zonele mai inalte, eucalipti si bambus cam peste tot, palmieri si alte plante sub-tropicale in zonele mai umede, mai ales spre nord vest unde ceata e eterna.
• Inca nu am simtit temuta iarna de San Francisco. Cica ar fi frig si ar ploua mult. A plouat o singura data si a picurat de vreo doua ori de cand sunt aici. Iar temperaturile sunt des peste 20 Celsius. Dar e ceata, si asta da de multe ori un aspect mohorat zonei.
• Golden Gate Park este cel mai fain parc urban pe care l-am vizitat vreodata. E imens, mereu verde, are un usor iz de padure tropicala. Si e suficient de departe de zonele turistice pentru a fi mai mereu pustiu.
• Revin la transportul in comun. Este perfect functional, rapid, la timp, ajunge cam peste tot si e destul de ieftin dar NIMENI nu il foloseste. Ciudat.
• Dealuri, dealuri si iar dealuri. Mersul cu bicileta e sport extrem aici.
• Silicon Valley e aproape dar e alta lume, imi aminteste putin de conglomeratele farmaceutice din New Jersey, numai ca aici in loc de asprine, se proiecteaza electronice.
• Exista o anumita forma de diversitate pe care nu o vezi in alte parti. La nivel de cultura locala, arhitectura, oameni. Nu vezi uniformitatea costumelor negre de care te lovesti peste tot in NY. Sau a caselor cu peluza din suburbii. Poate si numarul mare de culori folosite peste tot da aceasta impresie.

Los Angeles nu e un oras ci o tara straina cu multe orasele, zone, seriale si filme. Nu prea e clar unde incepe si unde se termina, de la Long Beach la Northridge la Passadena la San Bernardino poti sa spui cu incredere ca esti in Los Angeles. E cald, e desert si deci uscat, are smog si jumatate din din masinile produse in Detroit-ului, e mare si confuz.

Azi m-am invartit mai ales pe langa Venice beach. Faleza este o combinatie nefericita sau geniala, depinde de gust, intre Times Square, East Village, Bourbon Street si o plaja lunga si lata. Freak-stony-hippie-dorky-jocky-snobby super show. Mie personal mi s-a parut trista zona. Trebuie sa tragi in piept ierburi pentru a gusta atmosfera din plin, lucru care de fapt se intampla la fiecare colt. Stiu pentru ca am mirosit.

Apropo. Nu stiam ca Venice-ul din denumire vine de la cartierul construit pe mulurile unui sitem de canale, la doar un rand de case dicolo de faleza.

Incepe sezonul de ski si bineinteles ca verific obsesiv conditiile din zona Tahoe. Via derdelus.ro am descoperit o statiune interesanta in actuala Republica Georgia, fosta republica sovietica. Gudauri se cheama si ofera conditii incredibile: virfuri de peste 3000 de metrii, padurea se termina pe la 2000, zapada e schiabila din noiembrie pana-n martie. Iar peisajele sunt spectaculoase:

Sursa poza: Gudauri Hut

Inca o saptamna si gata, NY e istorie. Am facut traseul, vreo 4400 de mile prin Sud, prind Delta, prin desert, prin munti. Poate ne vedem daca ne intersectam, bem o cafea.

Mi-e frica de acest drum si abia astept sa pornesc la drum. In timp ce impachetam sau despachetam, nu stiu exact ca e cam dezordine, am dat cu ochii de Hail Babylon!, jurnalul de calatorie a lui Andrei Codrescu. Voi bate cateva mii de mile bune din drumurile povestilor sale, dar nu la asta m-am gandit cand am redeschis cartea. Mi-am amintit de frica de America din primii ani petrecuti aici, de vizele si formularele cu titluri cifrate, de nesiguranta si anxietatea de proaspat emigrant. Cartea lui mi-a arat o America departe de a fi perfecta dar prietenoasa. Desi atunci nu l-am crezut sperand totusi pe ascuns, Codrescu avea dreptate. Pana la urma dracul s-a dovedit a nu fi chiar atat de negru.

Nu, nu am folosit Photoshop si nici filtre. Doar un aparat point’n’shoot si noroc. Pozele sunt facute in Maine in singurul fiord unul din cele doua fiorduri de pe coasta de est a SUA.

Costa Rica e o tara spectaculoasa. Atat la prima vedere cat si dupa ce lasi impresiile sa se sedimenteze.

Padurea tropicala este prezenta peste tot, la diverse altitudini, plajele cu nisip vulcanic gri inchis sunt intinse si in mare parte goale, neatinse de civilizatie, muntii… de munti nu stiu ca i-am vazut doar de departe sau in poze. Poate data viitoare.

Eu am copilarit la tara, departe de oras, in natura. Dar nu mi-am inchipuit ca as fi fost atat de nepregatit, nu ma asteptam ca natura adevarata sa ma socheze chiar atat de tare. Costa Rica musteste de viata. In peninsula Osa, zona in care am stat cel mai mult, vezi cel putin trei specii pe minut, cel putin trei specii noi pe zi, e aproape stresant. Si trist intr-un fel. Te gandesti: cam asa trebuie sa fi fost peste tot inainte ca noi sa ne apucam sa betonam totul.

Totusi si acolo nu totul e de bine la nivel de mediu. Dar Ticos (asa se autointituleaza costaricanii) au gasit un compromis interesant. Au sacrificat niste zone mai accesibile, apropiate de capitala San Jose, atat pe coasta Marii Caraibelor cat si la Pacific, le-au dotat bine cu piscine si hoteluri de lux si canalizeaza prostimea intr-acolo. Restul a ramas aproape intact. Zonele care chiar merita vizitate sunt departe, legate de drumuri forestiere desfundate (drumul dintre Sambra Oilor si Carlibaba, circa 1985, e Autobahn pe langa ele). Majoritatea acestor zone nu sunt conectate la reteaua electrica si sunt de multe ori asociate cu cate-o lighioana periculoasa (serpi, jaguari etc.). Rezultatul e simplu: lumea buna le evita.

Peninsula Osa e o astfel de zona. Cel mai mare oras, Puerto Jimenez, are trei strazi si un aeroport compus dintr-o toaleta publica si o fasie de asfalt. La jumatate de kilometru de oras incepe jungla, cu extrem de putine proprietati particulare, si un parc national (Corcovado) pe care Lonely Planet il considera a fi cel mai intens loc de pe planeta, la nivel biologic. Si nu exagereaza. M-am intalnit cu vreo zece specii de crabi, sute de papagali (scarlet macaw), sute de maimute (patru specii diferite: spider, howler, capuchin, squirrel), serpi, soparle, iguane, un tapir cu pui, pelicani, broaste gigantice, testoase marine, mii de alte pasari, paianjeni … sunt sigur ca-mi scapa ceva. A, da, am uitat de ei.

Am stat la Ojo del Mar. E un mic complex construit de un cuplu de nemti, format din cateva cabane din bambus si lemn, fara pereti, doar cu acoperis si plase de tantari deasupra paturilor. E in mijlocul junglei, cu plaja la Pacific. Cand am ajuns am fost treziti din socul primului contact cu padurea tropicala de un grup de maimute. E ieftin si in ciuda distantei, daca aveti chef de o vacanta diferita de rutina normala, merita. Si cand spun diferita, nu exagerez. Primul lucru pe pe care Nico, una din gazde, a tinut sa ni-l spuna a fost: “uitati-va mereu pe unde calcati, mai ales noaptea”. Apoi, in cabana, am avut vizitatori zilnic: soparle, lilieci, un agouti. Nu am dormit prea bine in prima noapte dar ne-a obisnuit. Nu am avut incotro, totul fiind deschis, practic dormi in jungla, in aer liber.

Ar mai fi multe de zis, despre tara Costa Rica, despre faptul ca nu are armata si ca detine cele mai puternice legi ecologice din lume, despre salutul pura vida. Despre Ticos, cautatori de aur, braconaj si despre valurile Pacificului, perfecte pentru surfing. Sper insa ca v-am deschis pofta si sper sa continuati sa sapati singuri. Daca nu, poate va ajuta pozele.