Transilvania, CA

Mă miră și chiar înfurie reacțiile unora la diversele inițiative ecologice din ultimul timp. Vin cu tot felul de scuze de genul: e o modă, pași prea mici pentru o problemă prea mare, propagandă anti corporatistă, propagandă pro corporatistă etc. Eu cred că treaba stă în felul următor. Cam tot ce se intămplă în natură are la bază principiul echilibrului. Stricăm echilibrul și lucrurile încep să se prăbușească. Astea pe fondul acelei caracteristici insuportabile a speciei umane, inerția. Așa că trebuie să fim bombardați cu diverse forme ale mesajului pentru a ne muta fundurile de pe canapele și a acționa în vreun fel. E propagandă? OK, e. Și ce dacă? Astfel dacă nu noi, măcar generații viitoare vor fi învățat poezia și-și vor pune mințile la contribuție pentru a inventa soluțiile care ne vor scoate din acest status quo în care ardem petrol scump si extrem de nociv in contextul politicii mondiale, care pe deasupra ne îmbolnăvește pe noi și prăjește la foc mic cam tot ce avem în jur. Si dacă ar fi doar petrolul. Dar divaghez. Deci dacă vă deranjează aceste campanii ecologice poate e pentru că vă simțiți vinovați.

Cântă luna viitoare la San Jose.

Aseară… DeJohnette şi Corea se apropie de 70, McFerrin are apropape 60. Şi totuşi muzica lor e mai inspirată şi are mai multă energie decât orice adunătură de puşti cu chitare electrice, amplificatoare şi para-amplificatoare.

De când am schimbat coasta (6 luni) nu mi-am cumpărat nimic nou la nivel de îmbrăcăminte. Moda e o chestie secundară aici. De asemenea văd multe culori şi nu negrul gri de business de NY.

Citesc mult despre România. Bloguri, site-uri de ştiri etc. Ma bucur cănd se întâmplă lucruri bune, mă enervez când aud de tot felul de porcării. E un exerciţiu intern. Am încercat să deschid discuţii pe teme româneşti cu nevasta, dar ea, desprinsă din context, mă ascultă doar din politeţe. Ieri citeam un tweet în care Manafu îşi întreba “abonaţii” ce vor face în timpul summit-ului NATO. Şi pe mine mă supără idioţeniile organizatorice de pe marginea evenimentului, dar mă afecteaza doar aşa, la nivel virtual. La nivel real o să-l sărbătoresc pe coclauri cu bicicleta, la un pahar de vin cu Lynn sau pe terenul de tenis.

Am fost la câteva meciuri de baschet şi hochei profesionist şi pot să spun că “spectacolul” mi s-a părut cam rece, forţat pe alocuri. Mai ales în New York, unde spectatorii păreau prea cool pentru a se arăta pasionaţi.

Zilele trecute am urmărit pe viu două echipe locale, San Jose Sharks si Golden State Warriors, cu un nepot venit în vizită. Am fost oarecum surprins de atmosferă. În ambele cazuri arenele erau pline ochi, de-abia am găsit bilete, undeva la cucurigu. Aproape că m-am simtit ca în vremurile când în Ghencea erau bănci de lemn, Steaua juca cu Europa iar naţionala se califica la mondiale, minus injuriile, tutunul şi seminţele. Oamenii cunoşteau toţi jucătorii, discutau strategie, apreciau jucătorii adverşi, înţelegeau ce se întamplă pe gheaţă sau parchet, ţineau cu echipa locală dar erau corecţi, pozitivi. Veneau la meci cu plăcere, pentru a se destinde. Toate astea într-o ţară unde lumea ia sporturile profesioniste în serios, poate prea în serios.

Nu am putut să nu mă gândesc la meciul Steaua – Rapid, cu nebunia din tribune, bolovani si brichete. Oare de ce fotbalul generează asa ceva mai mult decât oricare alt sport? Si nu doar în România, cum mulţi comentatori au încercat să insinueze după incidentul din Grant.