Transilvania, CA

Parca m-am mutat pe o alta planeta trecand printr-un sir de alte mici planete, fiecare cu propriile lor probleme, peisaje, sateliti. Da, San Francisco e cu mult diferit, dar cu NY ca punct de reper, asta se poate spune despre orice loc de pe pamant. Inca incerc sa ma acomodez dar procesul de compilare a tuturor lucrurilor vazute pe drum inca nu s-a terminat. Am trecut prin cateva etape cu greutate: Pittsburgh, Sudul, New Orleans, Texas, Desertul, Indienii si Marele Canion.

Pittsburgh

Pasind printre colinele acestui oras candva muncitoresc, sentimentul de baza a fost ca exista viata dupa NY. Intr-un episod din Sex and The City un individ spunea ca nu are nici un motiv sa paraseasca Manhattan-ul. “Aici gasesti tot ce vrei” zice el, confundand Central Park cu natura veritabila, amestecul de nationalitati cu adevarata diversitate. Personajul e nesuferit in mod intentionat, poate pentru a parea exagerat. Dar nu e. Exista snobism local peste tot, dar in NY este un fel de religie. La doar vreo 300 de mile distanta am fost oarecum surprins cat de departe parea Marele Mar.

Pittsburgh-ul a fost initial o adunatura de mineri si otelari, veniti cu catel si purcel din Europa infometata. Dupa ce minele s-au golit de carbune, dupa Flashdance, orasul a reusit sa se reprofileze oarecum miraculos si s-a dedicat tehnologiei si cercetarii. Universitatile sunt arhiprezente (Pitt si Carnegie Mellon sunt cele mai cunoscute). Mi-au placut atmosfera relaxata, aerul studentesc, relieful. Nu cred ca as putea sa locuiesc acolo acum, dar poate mai tarziu.

Sudul

Nu vreau sa fiu rau si sa spun ca toate actiunile umanitare din Africa si Asia de Sud Est controlate de diverse vedete din SUA sunt fite de relatii publice. Din pacate insa lumea a treia nu trebie cautata pe alte continente, este chiar aici, in ograda lor. Nu cred ca am mai vazut atata lume amarata de mult timp. Si nu ma refer la amarata in sensul ca nu pot sa-si cumpere un televizor nou. Ci la foamete crunta, multi nu au un adapost, dorm prin ruine, intr-o lume gen jungla urbana (sau suburbana) cu droguri tari, multe distilate in propriul garaj, prostitutie, moarte. Albi, negrii la un loc. Nu, nu cred in socialism si totusi ceva nu e in regula acolo. E trist, mai ales cand guvernele locale sunt corupte, cand infrastructurile sunt controlate de diverse mafii. E o fata a Americii pe care nu o vezi in serialele de export.

Unul dintre scopurile declarate ale acestei excursii a fost vizitarea campusurilor unde eu si Lynn am tocit banci si tejghele de bar pentru diplome inutile dar de unde am plecat cu experienta de viata imposibil de obtinut in orice alt context. Absolventa de Carnegie Mellon si UT, Lynn a pus pe traseu Pittsburgh si Austin. Eu, mai modest, Monroe, Louisiana (ULM). Am fost placut surprins. Desi se afla intr-una dintre cele mai sarace zone din SUA, cu o rata a criminalitatii cu mult peste medie, universitatea e prospera. Noua conducere a trecut practic cu buldozerul prin campus curatindu-l de caminele insalubre si cladirile darapanate mancate de umezeala. 50% din cladiri sunt noi, cele vechi care au meritat pastrate sunt renovate. Plimbandu-ma pe marginea bayou-ului care taie campusul nu am putut sa nu ma gandesc cu invidie cat de fain ar fi fost sa fi invatat aici cu vreo 5 ani mai tarziu.

New Orleans

Orasul se incadreaza bine in depresia generala din jurul deltei Mississippi-ului. Stiu, a avut mereu un aer usor morbid, dare pe care-l purta cu umor. Umorul a disparut si a fost inlocuit de o apasare pe care nu cred ca o pot descrie. Localnicii, chiar si cei care inca incearca sa mai supravietuiasca, au privirile pierdute, intretin parca un mecanism care merge in gol, fara sperante. Cersetorii care se perindau in numar mare pe Canal Street inainte de Katrina, s-au schimbat si ei, s-au inmultit, au devenit un fel de stafii cu priviri moarte si cu semne clare de intoxicare. E periculos, infricosator, strazile sunt de multe ori pustii acum. Inainte nu mi se mai intamplase sa ma aflu in Cartierul Francez si sa fiu singur cuc pe o raza 100 de metrii. In mod logic politistii “dezerteaza” in masa. Si totusi sper ca ceva bun va iesi din toata nebunia asta. De obicei astfel de locuri sunt cuiburi de creativitate. Muzica? Literatura? Vom vedea.

Texas

Si daca tot vorbim de seriale americane de export hai sa fac o generalizare (inca una). Da, Texasul arata pe dinafara ca in Dallas. Cel putin partea centrala si de est. Nu am ajuns in Dallas, dar am trecut prin Houston. E o imensitate de oras. Am numarat la un moment dat opt benzi pe un singur sens pe una din soselele de centura. Orasul este cat se poate de sterp si insipid. Caldura mare, smog, zgarie nori, companii petroliere, suburbii de milioane de oameni care locuiesc in case aproape identice, cu piscine in care nu inoata nicioadata, camionete (nu glumesc) parcate in fata fiecare curti. Risipa mi s-a parut absolut obscena, mai ales venind din Louisiana.

Ca sa ma contrazic, voi mentiona ca Texasul are si alte fete. Austin-ul de exemplu, capitala statului, este mic, vibrant, plin de creativitate cu forme de relief altele decat campia absolut plata. E oras studentesc (UT), are doua festivale tari, unul de film, celalat de muzica. Au existat incercari de a sufoca aceste tendinte anti-texane prin supercomercializare si colonizare. Dar a rezistat sub semnul mai recentului slogan al orasului: Keep Austin Weird!

Initial am vrut sa tai Texasul spre nord, prin Dallas. Din criza de timp insa, am luat-o spre vest. Acolo statul devine din nou interesant. Soseaua urca, campia se transforma in podis inalt, mergi prin desert sau printre canioane sapate de rauri demult secate. In El Paso Mexicul e la doar doi kilometrii de autostrada.

Desertul

Soseaua dintre El Paso si Albuguerque, New Mexico, urca pana pe la vreo 2000 de metrii altitudine. Peisajul nu se schimba, acelasi desert cu tufe uscate si bolovani, aceiasi munti masivi fara nici un fel de vegetatie. E cald, aerul e uscat, parfuit. Dupa sauna din sud, e o schimbare in bine. Revin la peisaj, care desi oarecum monoton, e impunator. Ma uit la varfurile bolovanoase si ma intreb daca cineva le-a cucerit. Cum e sa fii la peste 3000 de metrii altitudine si sa mori de cald, vara dar si iarna. Voi afla ceva mai tarziu. Trecem pa langa zona in care a fost detonata prima bomba atomica. Fara logica ma intreb daca desertul era aici inainte sau a aparut dupa experimentul lui Oppenheimer. Intr-o parcare un semn ne anunta ca exista viata chiar si aici: serpi cu clopetei.

Albuquerque e un oras tipic provincial asezat intr-o depresiune spectaculoasa. Mancam o tocana de chile verde intr-un birt racoros dintr-o cladire de teracota. Apoi pornim spre Sandia Peak, cel mai inalt varf din zona. In mod paradoxal, e o zona de schi dotata cu telecabina. E interesanta schimbarea de peisaj datorata altitudinii (peste 3000m). Trebuie sa fie demential sa schiezi inconjurat de desert.

Indienii

Nu am putut sa nu remarc din nou numarul mare de bastinasi din New Mexico, Arizona si estul Californiei. Pentru noi, cei care au copilarit cu westernuri la televizor, este bizar sa-i vazi imbracati in hainele civile ale secolului 21, pe post de receptioneri, politisti sau vanzand suveniruri cu pene de uliu si cranii de serpi cu clopotei. Din pacate, nu toti indienii americani sunt bastinasi ai acestor podisuri desertice. Foarte multe rezervatii au fost create fortat in aceste zone de inters minim, fara resurse, stramutand triburile din alte locuri, fertile, din care se puteau scoate bani. E surprinzator cat de putin se stie si se mediatizeaza despre cultura si istoria celor care traiesc aici de dinainte de Columb. Si e trist.

Marele Canion

Se deschide ca o gaura in pamant. Are aer de naveta spatiala si de peisaj de sci-fi . Si, in oricat de multe filme si fotgrafii l-ai fi vazut, e altfel. Mai mare, mai spectaculos. Nu te poti satura uitandu-te pentru ca fiecare metru patrat e altfel, de alta culoare sau forma. De fiecare data cand imi amintesc de experienta primului contact vizual imi cade mandibula. Data viitoare voi cobora cu cortul si voi cadea pe spate, la propriu, uitandu-ma in sus.

Final

Desi nu mai credeam ca se va intampla, am ajuns pana la urma in California, dupa 8 zile demente, cu cascat ochii ziua si condus noaptea, cu carti pe CD-uri si sosele drepte si fara de sfarsit. Am intrat din nou in rutina zilnica dar tresar din cand in cand speriat ca nu sunt in masina ca sa conduc si sa scot numarul de mile propus. As fi vrut sa fi avut mai mult timp, o gramada din locurile prin care am trecut au mult mai multe de spus, doar am atins suprafata. In ciuda junghiurilor generate de ore intregi petrecute cu piciorul pe accelerator, in ciuda motelurilor cu miros de substante anti-gandaci, sunt acum convins ca daca vrei sa vezi America, cu masina trebuie sa te deplasezi. A meritat.

Poze>>