Transilvania, CA

Deci e oarecum oficial, Google iese pe piata cu propriul telefon mobil. Nu e clar cum si ce dar zvonurile spun ca ar fi fabricat de HTC, productorul taiwanez care a construit Treo-urile pentru Palm si o gramada telefoane fara nume pentru diverse retele – ca sistemul de operare ar fi o varianta de Linux, ca ar fi complet deschis pentru aplicatii si ca ar iesi cu variante CDMA (Verizon, Sprint) si GSM (T-Mobile), toate cu 3G. Hard-ware-ul e mare secret si cum HTC face de toate, de la touch-screen la QWERTY, e posibil orice. Actiunile Google au urcat deja la $700/bucata.

Ascult Sigur Rós, Hljómalind se cheama cantecul. Chiar imi plac acum si asta desi mi se pareau cam plictisitori cand i-am ascultat prima data, cu ani in urma. Cred ca merg bine cu atmosfera gri si cam infricosatoare.

Merg bine si cu starea mea de spirit. Experientele zilnice din noul “acasa” par mai putin noi si interesante, par acum mai degraba straine. Apoi e si senzatia ciudata de dor, fara sa-mi fie clar de ce mi-e dor. Of, Pacificul asta si toamnele lui. Sunt sigur ca sunt oameni deja aliniati pe Golden Gate, gata sa sara.

Aseara m-a zgaltait primul cutremur pe care l-am simtit in afara Romaniei. 5,6 pe Richter. Nimic deosebit. Inainte de cutremur m-am auto-zgaltait si eu putin cand m-am prins ca e momentul sa ma apuc de treaba si sa-mi pun pe picioare propriile idei ca la patron e cam plictiseala.

A aparut cu numele de Apollo apoi s-a transformat in AIR (Adobe Integrated Runtime). Pot sa spun ca initial am fost sceptic deoarece parea a fi doar o scurtatura. Scopul platformei este de a oferi programatorilor posibilitatea de a dezvolta aplicatii pentru desktop utilizand tehnologii dedicate dezvoltarii pentru web, adica HTML, JavaScript, Flash, Flex. Mi s-a parut ca incearca sa amestece merele cu perele, ca incurajeaza filozofia “quick and dirty”. Un alt motiv pentru care am fost sceptic este ideea de runtime. Adica trebuie sa instalez mai intai o aplicatie pentru a putea de fapt sa rulez aplicatia propriuzisa care trebuie si ea instalata.

Am fost insa surprins cand oarecum fortat fiind sa folosesc AIR, am descoperit ca dubiile mele initiale erau eliminate total sau partial. In primul rand la nivel de dezvoltare, Adobe pune la dipozitie atat un SDK ce poate fi folosit independent cat si un plug-in integrat in Flex Builder. L-am folosit pe acesta din urma si pot sa spun ca totul a mers snur de la prima linie de cod pana la export. Si asta in ciuda faptului ca am lucrat alternativ pe doua paltforme diferite, OS X si WinXP.

Un alt lucru care mi-a placut a fost modul de instalare, atat a runtime-ului cat si a aplicatiilor. Practic Adobe a cuplat cele doua procese astfel incat pentru un simplu utilizator e un singur pas. Daca ai AIR, iti instaleaza doar applicatia, daca nu, instaleaza AIR si aplicatia deasupra. Simplu, rapid, fara probleme, totul integrat intr-o capsula de Flash, in browser. Nu mi-a placut insa faptul ca dezinstalarea aplicatiei si a runtime-ului sunt procese oarecum confuze, ca dezvoltator nu ai optiunea de a genera un “uninstall”. Dar platforma e inca in BETA, deci poate ca acest lucru va fi remediat.

In ceea ce priveste ideea de “quick and dirty”, mai am inca dubii. Daca in Flex/ActionScript ai la dispozitie un limbaj de programare solid, care te cam obliga sa scrii cod elegant, in HTML/JavaScript e usor sa fii tentat sa o iei pe batatura si sa dai chiftele. Si mai e acea semi-delasare a dezvoltatorile de aplicati web, care se bazeaza pe faptul ca un “bug” poate fi eliminat in timp real, prin simpla actualizare a unui fisier pe server. In cazul aplicatiilor pentru desktop treburile stau altfel, daca utilizatorul a descarcat un produs defect, salut si la revedere pana la versiunea sau sub-versiunea urmatoare, daca se hotareste sa o descarce.

Aici mai intervine o problema. Testarea unei aplicatii de web difera mult fata de cum testezi o un produs pentru desktop. Majoritatea dezvoltatirilor de aplicatii web lucreaza in agentii care produc pentru Internet in exclusivitate. Daca isi doresc insa sa vanda aplicatii AIR, vor trebui sa isi modifice radical procesul de productie si mai ales de testare.

Romania is not a Socialist Republic anymore! nu este un strigat de protest ci un bug de pe lista de defecte a produsului Flex Builder. Un membru al echipei Adobe Romania a remarcat faptul ca intr-o lista de coduri regionale, Romania apare sub denumirea “Romania, Socialist Republic of”. E adevarat, e vorba de o varianta beta (Flex Builder 3 Public Beta 2) iar buba apare doar cand se incearca exportarea unui proiect Flex in format AIR.

Astept reactia echipei Adobe din Polonia.

Via Mike Morearty.

Surfing-ul e un sport al asteptarii. Pana vine un val pe care poti sa-l ataci pot trece zeci de minute. Stai cuminte pe placa alaturi alti curajosi in costume de cauciuc, admiri peisajul, spui un banc, asculti povesti despre echipament, valuri si rechini. Din cand in cand auzi “vine unul bun”. Si in in timp ce inainte de lansarea acestui semnal stateai cu spatele la plaja, cu ochi la valurile din larg, dupa, te intorci spre plaja tragand cu coada ochiului la masa de apa care se indreapta spe tine si incepi sa inoti cu burta pe placa, pana cand valul te ajunge. Api, daca ai calculat bine, valul te ia pe sus si, in functie de cat de experimentat esti, te impinge spre mal sau da cu tine de nisipul de pe fund. Daca esti inca deasupra si stai in piciore, pe bucata de fibra de sticla, traiesti cateva secunde de extaz pana cand valul se stinge sau te ingroapa in nisip.

Intr-o zi de surfing, faci surfing propriuzis poate un minut, doua. In rest e pregatire (imi ia cam 20 de minute sa pun costumul pe mine), asteptare, multe rateuri si dat la vasle. E clar ca trebuie sa ai pregatire fizica si mai ales rabdare. Iar apa are in medie 12 grade C. Apoi, chiar si cand valurile nu sunt suficient de mari pentru a fi periculoase, te gasesti totusi pe teritoriul Marelui Alb. Aproape ca pot sa spun ca e un sport extrem.

Am fost saptamana trecuta la o intalnire a comunitatii de utilizatori si dezvoltatatori Symbian 60. In afara de faptul ca m-am jucat in premiera cu doua din proaspat anuntatele telefoane Nokia, E51 si N81, am avut ocazia sa butonez cateva aparate cu S60 fabricate de Samsung si LG. Pot sa spun ca am fost incantat sa vad ca alti producatori, in afara de Nokia, s-au prins ca este un sistem de operare solid care merita incercat. Sunt curios sa vad cum va evolua in timp aceasta colaborare. Pana unara alta mi-a placut Samsung-ul SGH-i550 care combina S60 cu o interfata mecanica cu trackball, superioara pseudo-joystick-ului amarat oferit de Nokia.

Dupa ce m-am saturat de butonat telefoane, am tras of fuga pana la un club din apropiere, unde Nokia organizase o petrecere-concert pentru angajati si utilizatori, cu ocazia inchiderii unui targ de specialitate. Am remarcat doua lucruri. In primul rand sistemul b-code folosit pentru intrarea la concert. Principiul e simplu: cumperi bilet sau  raspunzi la o invitatie si ti se trimite un  SMS  cu un cod. La intrare iti scaneaza SMS-ul afisat pe ecranul telefonului. In al doilea rand, am fost surprins de alegerea invitatilor muzicali, doi DJ si o trupa de HIP-HOP/RNB de la casa de discuri DEF JAM. A fost distractiv sa vezi un grup de vreo 500 de barbati de 30, 40 de ani, finlandezi, palizi si extrem de blonzi incercand sa danseze oarecum stingheri. Noroc ca petrecerea a fost tip “open bar”.

Prima impresie este brambureala. Nu e o chestie caracteristica locurilor in care ma aflu ci capului meu. Momentant nu pot sa spun ce-mi place si ce nu, pot sa spun ca sunt lucruri cu care inca nu m-am obisnuit. Naveta de exemplu. Nu e lunga, doar juma de ora, deci cam la fel ca in NY. Dar e cu autobuzul, sau in fine, autocarul. Iar eu sufar de rau de masina. Asa ca desi autobuzul vine mereu la secunda (pot sa-l urmaresc pe internet si stiu exact cand sa cobor in statie), desi are Wi-Fi la bord (deci pot sa-mi incep ziua de lucru inainte de a ajunge la birou) si nu in utimul rand desi cam asta vad eu de pe fereastra:

… mie tot imi vine sa vomit la fiecare frana si raul nu-mi trece decat la vreo ora dupa ce ajung la birou. Am inceput sa iau pastile care au ca target femeile gravide.

Ma plang aiurea. Recitind fraza precedenta imi dau seama ca sunt destule lucruri care-mi plac aici. Revin la peisaj. Este de calendar indiferent de unghi sau pozitie, apoi cum vremea e cam capricioasa, se chimba in functie de nori, soare, lumina etc. Si asta imi da impresia ca inca sunt in vacanta la munte/mare.

Un lucru cu care stiu ca nu ma voi obisnui usor este faptul ca in momentul in care ai iesit din San Francisco trebuie sa conduci peste tot. Sambata imi cumpar bicicleta, dar este un gest plin de optimism. Colinele de aici sunt extrem de usor de coborat si imposibil de urcat. Vom vedea.

Relaxarea pe care speram sa o gasesc aici (comparativ cu NY) este reala. Lumea nu prea are treaba, se opreste pe galben la semafor, saluta, zambeste, e amabila. Am inteles ca e doar o chestie de suprafata, dar, din nou, vom vedea.

Ca fapt divers, este socant numarul mic de femei (cica e o femeie la patru barbati). Noroc ca eu am scapat de aceasta problema.

Sunt multe lucruri pe care stiu ca inca nu le-am descoperit, momentan din lipsa de timp dar si coplesit de nou – nu prea ma aventurez in afara traseului casa-serviciu-casa. Stiu ca asta se va schimba. Asa cum se vor schimba multe altele. Vom vedea…

Parca m-am mutat pe o alta planeta trecand printr-un sir de alte mici planete, fiecare cu propriile lor probleme, peisaje, sateliti. Da, San Francisco e cu mult diferit, dar cu NY ca punct de reper, asta se poate spune despre orice loc de pe pamant. Inca incerc sa ma acomodez dar procesul de compilare a tuturor lucrurilor vazute pe drum inca nu s-a terminat. Am trecut prin cateva etape cu greutate: Pittsburgh, Sudul, New Orleans, Texas, Desertul, Indienii si Marele Canion.

Pittsburgh

Pasind printre colinele acestui oras candva muncitoresc, sentimentul de baza a fost ca exista viata dupa NY. Intr-un episod din Sex and The City un individ spunea ca nu are nici un motiv sa paraseasca Manhattan-ul. “Aici gasesti tot ce vrei” zice el, confundand Central Park cu natura veritabila, amestecul de nationalitati cu adevarata diversitate. Personajul e nesuferit in mod intentionat, poate pentru a parea exagerat. Dar nu e. Exista snobism local peste tot, dar in NY este un fel de religie. La doar vreo 300 de mile distanta am fost oarecum surprins cat de departe parea Marele Mar.

Pittsburgh-ul a fost initial o adunatura de mineri si otelari, veniti cu catel si purcel din Europa infometata. Dupa ce minele s-au golit de carbune, dupa Flashdance, orasul a reusit sa se reprofileze oarecum miraculos si s-a dedicat tehnologiei si cercetarii. Universitatile sunt arhiprezente (Pitt si Carnegie Mellon sunt cele mai cunoscute). Mi-au placut atmosfera relaxata, aerul studentesc, relieful. Nu cred ca as putea sa locuiesc acolo acum, dar poate mai tarziu.

Sudul

Nu vreau sa fiu rau si sa spun ca toate actiunile umanitare din Africa si Asia de Sud Est controlate de diverse vedete din SUA sunt fite de relatii publice. Din pacate insa lumea a treia nu trebie cautata pe alte continente, este chiar aici, in ograda lor. Nu cred ca am mai vazut atata lume amarata de mult timp. Si nu ma refer la amarata in sensul ca nu pot sa-si cumpere un televizor nou. Ci la foamete crunta, multi nu au un adapost, dorm prin ruine, intr-o lume gen jungla urbana (sau suburbana) cu droguri tari, multe distilate in propriul garaj, prostitutie, moarte. Albi, negrii la un loc. Nu, nu cred in socialism si totusi ceva nu e in regula acolo. E trist, mai ales cand guvernele locale sunt corupte, cand infrastructurile sunt controlate de diverse mafii. E o fata a Americii pe care nu o vezi in serialele de export.

Unul dintre scopurile declarate ale acestei excursii a fost vizitarea campusurilor unde eu si Lynn am tocit banci si tejghele de bar pentru diplome inutile dar de unde am plecat cu experienta de viata imposibil de obtinut in orice alt context. Absolventa de Carnegie Mellon si UT, Lynn a pus pe traseu Pittsburgh si Austin. Eu, mai modest, Monroe, Louisiana (ULM). Am fost placut surprins. Desi se afla intr-una dintre cele mai sarace zone din SUA, cu o rata a criminalitatii cu mult peste medie, universitatea e prospera. Noua conducere a trecut practic cu buldozerul prin campus curatindu-l de caminele insalubre si cladirile darapanate mancate de umezeala. 50% din cladiri sunt noi, cele vechi care au meritat pastrate sunt renovate. Plimbandu-ma pe marginea bayou-ului care taie campusul nu am putut sa nu ma gandesc cu invidie cat de fain ar fi fost sa fi invatat aici cu vreo 5 ani mai tarziu.

New Orleans

Orasul se incadreaza bine in depresia generala din jurul deltei Mississippi-ului. Stiu, a avut mereu un aer usor morbid, dare pe care-l purta cu umor. Umorul a disparut si a fost inlocuit de o apasare pe care nu cred ca o pot descrie. Localnicii, chiar si cei care inca incearca sa mai supravietuiasca, au privirile pierdute, intretin parca un mecanism care merge in gol, fara sperante. Cersetorii care se perindau in numar mare pe Canal Street inainte de Katrina, s-au schimbat si ei, s-au inmultit, au devenit un fel de stafii cu priviri moarte si cu semne clare de intoxicare. E periculos, infricosator, strazile sunt de multe ori pustii acum. Inainte nu mi se mai intamplase sa ma aflu in Cartierul Francez si sa fiu singur cuc pe o raza 100 de metrii. In mod logic politistii “dezerteaza” in masa. Si totusi sper ca ceva bun va iesi din toata nebunia asta. De obicei astfel de locuri sunt cuiburi de creativitate. Muzica? Literatura? Vom vedea.

Texas

Si daca tot vorbim de seriale americane de export hai sa fac o generalizare (inca una). Da, Texasul arata pe dinafara ca in Dallas. Cel putin partea centrala si de est. Nu am ajuns in Dallas, dar am trecut prin Houston. E o imensitate de oras. Am numarat la un moment dat opt benzi pe un singur sens pe una din soselele de centura. Orasul este cat se poate de sterp si insipid. Caldura mare, smog, zgarie nori, companii petroliere, suburbii de milioane de oameni care locuiesc in case aproape identice, cu piscine in care nu inoata nicioadata, camionete (nu glumesc) parcate in fata fiecare curti. Risipa mi s-a parut absolut obscena, mai ales venind din Louisiana.

Ca sa ma contrazic, voi mentiona ca Texasul are si alte fete. Austin-ul de exemplu, capitala statului, este mic, vibrant, plin de creativitate cu forme de relief altele decat campia absolut plata. E oras studentesc (UT), are doua festivale tari, unul de film, celalat de muzica. Au existat incercari de a sufoca aceste tendinte anti-texane prin supercomercializare si colonizare. Dar a rezistat sub semnul mai recentului slogan al orasului: Keep Austin Weird!

Initial am vrut sa tai Texasul spre nord, prin Dallas. Din criza de timp insa, am luat-o spre vest. Acolo statul devine din nou interesant. Soseaua urca, campia se transforma in podis inalt, mergi prin desert sau printre canioane sapate de rauri demult secate. In El Paso Mexicul e la doar doi kilometrii de autostrada.

Desertul

Soseaua dintre El Paso si Albuguerque, New Mexico, urca pana pe la vreo 2000 de metrii altitudine. Peisajul nu se schimba, acelasi desert cu tufe uscate si bolovani, aceiasi munti masivi fara nici un fel de vegetatie. E cald, aerul e uscat, parfuit. Dupa sauna din sud, e o schimbare in bine. Revin la peisaj, care desi oarecum monoton, e impunator. Ma uit la varfurile bolovanoase si ma intreb daca cineva le-a cucerit. Cum e sa fii la peste 3000 de metrii altitudine si sa mori de cald, vara dar si iarna. Voi afla ceva mai tarziu. Trecem pa langa zona in care a fost detonata prima bomba atomica. Fara logica ma intreb daca desertul era aici inainte sau a aparut dupa experimentul lui Oppenheimer. Intr-o parcare un semn ne anunta ca exista viata chiar si aici: serpi cu clopetei.

Albuquerque e un oras tipic provincial asezat intr-o depresiune spectaculoasa. Mancam o tocana de chile verde intr-un birt racoros dintr-o cladire de teracota. Apoi pornim spre Sandia Peak, cel mai inalt varf din zona. In mod paradoxal, e o zona de schi dotata cu telecabina. E interesanta schimbarea de peisaj datorata altitudinii (peste 3000m). Trebuie sa fie demential sa schiezi inconjurat de desert.

Indienii

Nu am putut sa nu remarc din nou numarul mare de bastinasi din New Mexico, Arizona si estul Californiei. Pentru noi, cei care au copilarit cu westernuri la televizor, este bizar sa-i vazi imbracati in hainele civile ale secolului 21, pe post de receptioneri, politisti sau vanzand suveniruri cu pene de uliu si cranii de serpi cu clopotei. Din pacate, nu toti indienii americani sunt bastinasi ai acestor podisuri desertice. Foarte multe rezervatii au fost create fortat in aceste zone de inters minim, fara resurse, stramutand triburile din alte locuri, fertile, din care se puteau scoate bani. E surprinzator cat de putin se stie si se mediatizeaza despre cultura si istoria celor care traiesc aici de dinainte de Columb. Si e trist.

Marele Canion

Se deschide ca o gaura in pamant. Are aer de naveta spatiala si de peisaj de sci-fi . Si, in oricat de multe filme si fotgrafii l-ai fi vazut, e altfel. Mai mare, mai spectaculos. Nu te poti satura uitandu-te pentru ca fiecare metru patrat e altfel, de alta culoare sau forma. De fiecare data cand imi amintesc de experienta primului contact vizual imi cade mandibula. Data viitoare voi cobora cu cortul si voi cadea pe spate, la propriu, uitandu-ma in sus.

Final

Desi nu mai credeam ca se va intampla, am ajuns pana la urma in California, dupa 8 zile demente, cu cascat ochii ziua si condus noaptea, cu carti pe CD-uri si sosele drepte si fara de sfarsit. Am intrat din nou in rutina zilnica dar tresar din cand in cand speriat ca nu sunt in masina ca sa conduc si sa scot numarul de mile propus. As fi vrut sa fi avut mai mult timp, o gramada din locurile prin care am trecut au mult mai multe de spus, doar am atins suprafata. In ciuda junghiurilor generate de ore intregi petrecute cu piciorul pe accelerator, in ciuda motelurilor cu miros de substante anti-gandaci, sunt acum convins ca daca vrei sa vezi America, cu masina trebuie sa te deplasezi. A meritat.

Poze>>