Transilvania, CA

De multe ori ma simt turist in New York. Cand trec vreun pod spre Manhattan sau, asa cum mi s-a intamplat azi, cand umblu hai hui prin Central Park. Sentimentul tine doar o secunda, doua si este urmat de un moment extrem de misto cand imi spun “bai tontule, nu esti turist, aici stai”. Iata inca un lucru care-mi va lipsi incepand din toamna.

Sau poate doar niste dealuri mai mari.

Muntii Catskills, batrani precum toate masivele din Apalasi, sunt rotunjiti bine de timp, vanturi si ape. Pana si Apusenii par semeti pe langa ei. Cu varfuri care depasesc pe alocuri 1200m, sunt relativ accesibili, desi din cauza pantelor line, te plictisesti rau pana ajungi pe creasta. Zona este oarecum subdezvoltata la nivel turistic, lucru bun zic eu, sute de hectare de padure sunt practic neumblate, salbaticie nu gluma. In ciuda aspectului monoton, ofera multe. Iarna, schi si catarari pe cascade inghetate, primavara si vara, ciclism, catarari, caiac-canoe si drumetii. Principalul atu al masivului este insa faptul ca sa afla la doar doua ore de New York.

Poate ca lucrurile s-ar fi intamplat la fel la VA Tech chiar si daca cel de-al doilea amendament nu ar fi existat. Dar agresorul ar fi intampinat cateva obstacole. Ar fi trebuit sa cumpere o arma de foc de pe piata neagra. Nu cred ca s-ar fi multumit cu o arma alba, mi-e greu sa cred ca i-ar fi fost suficienta eficienta unui cutit de exemplu. Posibilitatea ca ceva sa-l fi oprit sau temperat in timp ce incerca sa treaca peste aceste obstacole este mare. Suficient de mare pentru a merita ca aceste obstacole sa existe.

In acelasi timp imi vine foarte greu sa inteleg argumentelor celor care cred ca a putea cumpara si detine o arma de foc este un lucru bun. Am incercat sa ma pun in locul lor, sa iau la puricat toate motivele pe care le arunca in stanga si dreapta. Cel istoric nu tine. Inteleg ca a mers in contextul de dupa razboiului de independenta cand era cam anarhie si le era frica de o lovitura de stat. Dar acum? Dupa peste 200 de ani? Cand ai cea mai puternica armata din lume. Cand ai politie locala, de stat, FBI, CIA si altele de care nici dracu’ nu stie. Frica de a fi atacat de un hot de exemplu nu tine nici ea. Daca scoti armele de foc de pe piata civila, sansele sa fi atacat cu o arma de foc scad considerabil. In plus politia ce pazeste? Ce sens mai are sa platim miliarde pe impozite?

In fine, am discutat cu multe persoane inteligente, culte, umblate prin lume, care au incercat sa ma convinga ca nu am dreptate. Am fost surprins sa vad cat de personala este aceasta problema pentru ei. Cand am zis ceva de rau au reactionat de parca le-as fi injurat tot arborele genealogic. Poate imi explica cineva de unde vine atitudinea asta. De unde atata incrancenare? Ca eu nu ma prind.

Ma uitam azi de dimineata la televizor incercand sa rationalizez. Ca asa sunt eu, cand dau de vreo problema incerc sa-i caut cauzele si apoi solutii. Am trecut in revista boli psihice care nu au fost diagnosticate si deci au ramas netratate, acces la arme garantat de constitutie, presiune sociala, cultura individualismului. Parca nimic nu se leaga.

Contextul geografic al Manhattan-ului mi s-a parut mereu ciudat: o insula intr-un estuar; la vest un fluviu, Hudson-ul, la est un canal cu nume de rau, la sud Atlanticul. La nord… tot Hudson-ul.

Un fluviu industrial, poluat de combinate chimice, mine si o centrala nucleara. Un fluviu cu apa dulce in nord si sarata in sud, acolo unde oceanul se infiltreaza in timpul fluxului. Coline in dreapta si stanga, castele cu veleitati de Rin sau Loara, orasele suburbane fara identitate, gramezi de deseuri de la fabrici de ciment, cupola centralei atomice de la Indian Point.

La vreo ora si jumatate de New York, in Beacon, chiar pe mal, o fundatie de arta moderna – Dia – a transformat o fabrica de biscuiti intr-o galerie. Uriasa. Pefecta pentru panze supradimensionate, instalatii metalice de fonta in care pur si simplu te pierzi, instalatii video, fantani, gauri in pamant si alte bazaconii, unele pe intelesul meu, altele cam pe langa.

E relaxant in orice caz. Oreselul adiacent e trist, are farmec si pare oarecum de pe alta planeta mai ales stiind ca New York-ul este atat de aproape.

Asa ca sambata, asteptand ploaia care acum tropaie pe geam, am mai taiat un obiectiv de pe lista cu locuri din sau de pe langa NY unde nu mai fusesem pana acum.

Exista cateva sfaturi vehiculate in tenis, care oricat de vechi si rasuflate ar parea, sunt valabile si merita luate in seama. Ca de exemplu faimosul “cel mai important punct este urmatorul punct” cu derivata “joaca meciul minge cu minge”. Un alt preferat de-al meu este “deconecteaza-ti memoria” sau mai pe romaneste, “nu te mai gandi la greseala de acum minut, uita si mergi mai departe”. Cand esti pe teren cu racheta tremurandu-ti in mana, e greu sa tii seama de toate astea, te gandesti la ocaziile ratate din setul precedent sau la cat de bine ar fi daca ai castiga inca trei puncte si cu ele meciul. Nu vreau sa fac o generalizare ieftina, dar bazandu-ma pe experienta proprie sunt sigur ca putem extrapola. Toate astea sunt sfaturi valabile si in viata de zi cu zi. Sau in afaceri.

Aseara am jucat cu un prieten care ma batea mereu. Nu stiu daca a fost el intr-o pasa proasta sau daca am “crescut” eu, dar in primul set nu mi-a luat decat doua game-uri si in al doilea conduceam cu 3-0 si apoi 4-2. Concentrat pana atunci, mintea mea a inceput sa o ia razna, ma gandeam la cat de mare si tare sunt eu, ca in sfarsit il bat si la alte bazaconii de acest gen, incepusem ma sa relaxez. Cand m-am trezit ma conducea cu 5-4. L-am batut pana la urma, cu tie-break in setul doi, dar a fost greu, mult prea greu. Morala? Cand lucrezi la un proiect complex, dificil, de multe ori ai o idee stralucita care te ajuta sa construiesti un plan tare si apoi sa pornesti proiectul. Totusi, daca nu ramai la fel de concentrat in faza de executie, proiectul e ratat.  Sau cum spunea Yogi Berra,  “it ain’t over ’til it’s over”.

As putea deschide o noua categorie: Locuri din New York in care nu am fost pana acum si despre care nici nu stiam ca exista. 369th Harlem Armory este o unitate militara care in trecut adapostea un regiment de elita. Acum este un centru sportiv cu terenuri de tenis si baschet. Si cu tribune. Aseara am testat terenurile de tenis si pot sa spun ca sunt brici. Mi-a placut si atmosfera. Fiind probabil o raritate in Harlem (strada 143 colt cu 5th Avenue), are un puternic aer comunitar, cu multa lume interesata de tenis care vine sa joace sau chiar doar sa-i priveasca pe altii jucand. Nu-mi amintesc ca loviturile mele sa mai fi fost atat de aplaudate.

Actualizare: Asa arata pe dinafara.

Ieri in New York s-a sarbatorit ziua lui Shakespeare. Intr-un teatru din campusului unui colegiu public (Hunter), actori de scena, tv sau film, toti consacrati, unii cu rating de cateva milioane pe film, au recitat si jucat scene din Shakespeare. Pe gratis. Intrare libera. Printre ei, Debra Messing, pentru multi doar o actrita de sitcom (Will & Grace). Messing are totusi pregatire clasica si a jucat rolul lui Rosalind intr-o scena din Cum va place. Chiar bine as putea spune.

Apropo, pozele sunt facute cu noua mea jucarie.

De vreo doi ani am folosit un Nikon Coolpix 5200 pentru cam toate nevoile mele fotografice. Si am fost relativ multumit de performante aparatului, o jucarie cat se poate de simpla si de automata. Din pacate se resimte dupa recenta mea excursie din munti cand la un moment dat s-a aflat intr-un buzunar intre mine si un copac cu care m-am ciocnit involuntar. Mai face poze, dar geme ciudat cand il pornesc iar usita de la baterie va ramane pe eternitate deschisa deoarece cateva piedici din plastic s-au rupt in timpul impactului.

M-a batut gandul sa trec la ceva mai avansat, mai flexibil. Initial am fost tentant sa intru in zona SLR. Dupa cateva cautari mi-am dat seama ca ar trebui sa sar peste $1000 pentru un aparat care numai portabil n-ar fi. Un prieten de-al meu care se ocupa de marketing pentru Leica mi-a propus un discount pentru un D-LUX 3, un aparat undeva intre point’n’shoot si prosumer, dotat cu optiuni automate, semiautomate si manuale. Mi-a placut ideea si am mai sapat putin. Am aflat ca Leica si Panasonic au pus la cale un targ prin care Panasonic pune la dispozitie partea electronica pentru aparatele foto digitale Leica, la schimb germanii oferind partea de optica pentru aparatele similare Panasonic Lumix. Varianta Panasonic a lui D-LUX 3 se cheama DMC-LX2 si are un mare avantaj, este cu aproximativ $150 mai ieftina. E clar ca am mers pe mana japonezilor.

Am cumparat aparatul de pe e-bay, mana a doua, folosit rar, in stare impecabila, cu $300. M-am jucat cu el in week-end si am fost usor intimidat de complexitatea lui. Imi place ca pot sa schimb manual timpul de expunere sau diafragma din mers, ca-l pot pune pe semiatomat cu diafragma sau expunerea ca reper. Sunt inca stangaci si se vede la poze. Dar procesul de invatare va fi distractiv.

Pana una alta e inca frig si mai sunt urme de zapada dar apele sau umflat deja.