Mi-e greu sa nu fiu redundant. Mi-e greu sa nu “Wow”, “Mama” sau “What the…”. Am vazut vreo trei meciuri complete (inclusiv finala) si alte cateva seturi pe care Federer le-a jucat la Melbourne. In fiecare din aceste secvente am vazut pe langa lovituri inventate pe loc, abilitatea sa de a-si ridica singur stacheta (se poate?) atunci cand contextul a cerut-o. E oarecum surprinzator sa vezi cum acest jucator genial pe teren este in particular un mare dork.

Pe cat de interesanta a fost competitia masculina, pe atat de enervanta a fost cea a fetelor. Nu am vazut de ceva timp atatea lovituri urate, greseli aiurea, erori de strategie. Sau poate ca ar trebui sa spun lipsa de strategie. E adevarat, e cateodata spectaculos sa vezi cum cineva joaca doar din burta. Dar in timp devine tern, plictisitor. Mary Carillo, fosta jucatoare si comentatoare la ESPN a reusit sa dea de cauza acestei degringolade tehnico-strategice. In timp ce baietii isi cauta antrenori cu experienta didactica sau fosti mari jucatori (vezi Federer/Roche, Roddick/Connors, Gonzalez/Stefanki), fetele sunt in general antrenate de mama sau tata. Adica niste nimeni, fara experienta sau calitati care le-ar putea ajuta altfel decat la nivel de suport mental. Cum poate Yuri Sharapov sa-si invete fata cum se serverste liftat? Sau cum poate sa-i treaca prin cap lui Oracene Williams ca de multe ori nu e necesar sa omori fiecare lovitura. Si asta pentru ca fetele castiga. Nu inseamna ca sunt bune, inseamna ca actuala competitie e la pamant.